"Gotech s-a nascut din
dragostea pentru munte,
pentru zapada, pentru
inaltimi, pentru zbor..."

Expeditii

Expeditia Argentina

Primul contact cu Argentina... Am vazut de sus verdeata intinsa si paduri necuprinse… Drumuri in ceata diminetii si peluze ude de roua, case ca din povesti si lumina rasaritului invaluind totul... Am aterizat si am dat de oameni frumosi si relaxati, asa mi s-a parut, miresme ciudate exotice pluteau in aer, miros de clorofila si de copaci cu flori, miros de canicula si miros de istorii si locuri noi. Am avut acelasi sentiment ca si la aterizarea in America de Nord cand am realizat imediat vastitatea continentului si lipsa presiunii spatiului ce se manifesta la noi in batrana Europa. Cand ma gandesc ce stramtorati suntem noi si mai ales cum arata Romania vazuta de sus din avion plina de milioane de tarlale si tarlalutze fiecare cultivate in legea ei si avand cateva sute de metri patrati si vazand imensele estancias argentiniene de sute de km patrati mi se pare ca istoria a actionat diferit si mai ales jalnic asupra noastra ca natie. La mijloc evident sunt povesti diferite si noi inca platim drama primului razboi mondial dupa care taranii au fost improprietariti fara sa se tina cont de o bruma de logica funciara care ar fi trebuit sa interzica divizarea succesorala a terenurilor, exact cum se intampla de secole mai la vest. Asa s-a ajuns la sate cu case una in alta si terenuri farmitate pana la absurd, lucru ce nu se va putea corecta semnificativ decat in urmatoarele secole. In fine noi sa fim sanatosi ca avem altele mult mai bune de facut decat sa judecam istoria care nu o mai putem schimba dar o putem influenta usor pe feliuta noastra a fiecaruia.

Ne-am trezit de dimineata buna, dupa parerea mea chiar prea buna de dimineata ca as mai fi dormit dar somnanbulii astia ( Adi si Serban) n-au somn si ii mananca in tapli sa se fataie si sa faca galagie si sa ne trezeasca pe toti ceilalti…

Dupa un mic dejun frugal si facut bagaje grele ( suprapantalon, pulvaraie de polar jeci) am pornit intr-o noua zi de aventuri de data asta sa mergem la Estancia Harberton la 80 km distanta de Ushuaia peste deal pe langa Mount Olivia ( de unde se trage numele mineralului olivianit, care intra in compozitia majoritatii rocilor bazice inchise la culoare, prima data descris aici in istoria geologiei) si inainte de lacul Fagnano am luat-o hais pe un drum neasfalt prin plina padure virgina din Tierra del Fuego catre respectiva ferma ( estancia). Ne-am oprit de nenumarate ori la motive fotografice, pt ca meseriasii ce m-au luat cu ei sunt posedati de acest demon cu megapixeli si obiective supersofisticate si filtre de polarizare si alte prostii de acest gen, am mai filmat si io cu camera mea HDV , am trecut pe langa o canisa cu caini de tractiune de o frumusete rara, Husky si Malamuti si am luat-o agale catre estancia unde trebuia sa ajungem in jurul orei 13. Ne-am oprit sa vedem alte baraje de castori si prapadul ce l-au facut pe cursurile raurilor unde au rontait multime de copaci ce s-au uscat si care au fost atacati de licheni, au barat cursurile apelor au creat lacuri si mai ales mlastini…castorii urmasi ai celor 25 de perechi aduse de un tip din Canada sa-i creasca pentru blana si carne…Amploarea dezastrului se vede si din avion…L-am vazut la un moment dat intr-un laculet pe maria sa castorul da nu am apucat sa scot camera sa-l filmez…
Dupa care am ajuns pe tarm si ne-am dus pe plaja plina de scoici la plimbare si am vazut un cadru de lemn din busteni protapit pe plaja si care am presupus ca era acolo sa ajute la tragerea balenelor ucise in canalul Beagle sau a barcilor sau a amandorura…Si cum ma plimbam agale vad o chestie ascutita pe jos si o inhat si surpriza cea mare…Am gasit un varf de harpoon din os de foca al indienilor Yamana…nu ma puteam insela exact asta era…ce trofeu, souvenir, cum vreti sa-i spuneti…ce noroc pe capul meu…Mai tarziu am revazut la muzeu varfuri similare.
Ne-am dus spre estancia si am vazut multime de garduri kilometrice ce se intindeau peste pasunile cu iarba pana la brau ce se unduia in vantul ce sulfa cu salbaticie pana hat spre linia padurilor de la poalele muntilor Tarii de Foc…Am ajuns in sfarsit am intrat in curtea fermei, aici un camion istoric colea, o sareta cu doua roti uriase, instalatii, hambare, acareturi, cheu la malul marii, schelete de balena si in final casa construita in sec 19 mai précis in 1876 de catre reverendul ….adusa din Anglia cu vaporul demontata si fiecare grinda numerotata…Am vazut istoria familiei, de mai bine de 140 de ani, Thomas Bridge a fost gasit in Anglia sub un pod cu un T desenat pe haine si reverendul l-a botezat Thomas Bridge si adoptat si adus in Tara de Foc. La 19 ani cunostea limba indieneilor Yamana si mai tarziu a si scris un dictionary publicat din care am citit si ne-am amuzat si induiosat de contactul cu o limba disparuta, a unei populatii disparute...In sala micului restaurant tinut de familie am vazut arborele lor genealogic cu casatorii, nasteri si inmormantari, am patruns in istoria unei familii curajoase ce a avut taria sa se stabileasca la capatul lumii si care au iubit, au facut copii si au fost fericiti aici ..Desi casa a suferit numeroase extinderi si adaptari si nu are o arhitectura de bagat in seama dar aspectul de care povestea un prieten de-al meu arhitect si anume “ aspectul de cuib”, locul unde te simti bine definitiv era present peste tot: in gazonul ingrijit, in pinii crescuti din sec 19, in tufele inflorate, in gradina de legume unde cresteau niste chestii necunoscute mie , printre altele tufe de rubarba. Cu aceasta excelenta planta dulce acrisoara am mancat minunate prajituri la restaurantul plin de istoria familiei…Tot acolo am vazut artefacte apartinand acelorasi indieni Yamana, inclusiv varfuri de harpoon asemenea celui gasit de mine, (prin urmare am avut dreptate,) indieni de care familia reverendului erau foarte apropiati…Peisajul era superb si desi batea vantul infiorator si cand era cald, cand era frig aspectul formidabil de loc dumnezeiesc se degaja de peste tot…de peste lemnariile pline pregatie pentru iarna lunga, de peste cheiuri, oase de balena aranjate ingrijit pe langa garduri, de peste bucati din epave celebre scufundate in canalul Beagle si la a caror tragedii au participat membrii familiei intr-un fel sau altul, de dupa draperiile din geamurile misterioase incarcate de istorie, din linistea ce se rasfrnmgea peste tot si din valurile marunte ce increteau apa golfului fermei…Turisti peste tot dar nu prea multi…

In sfarsit ne-am imbarcat intr-o barcuta Zodiac de cauciuc cu inca vreo zece turisti, plus ghid si marinarul ce o conducea ne-am indreptat spre Pinnguinera, insula familiei unde traiesc cca 5000 de pinguini Magellan mititei si dragutei si Papua mai inalti si cu ciocul galben si foarte frumosi…Marea agitata bine plus vantul ce batea nervos, ne-au improscat si udat copios cu sarje de stropi mai ales peste obiectivele aparatelor noastre cu care nesatiosi am incercat sa inregistram totul…. Insula cu pinguini alaturi de uriasa estancia le-a fost cedata de statul Argentinian familiei in schimbul unui teren central in Ushuaia si care odata era in buricul targului si orasul nu avea unde sa se dezvolte. Targul a fost bun desi la vremea respective pinguinii cu siguranta nu erau o resursa comerciala ca si azi cand vin buluc cohorte de turisti cu aparatele spanzurate de gat sa-i filmeze si pozeze…

Contactul cu ei a fost covarsitor, emotionant…erau acolo mii, calzi si cumintei si aproape insensibili de prezenta noastra, am debarcat intre ei, abia daca s-au dat la o parte, ne asteptau de milenii..erau acolo de la facerea lumii si sunt sigur ca intentioneaza sa ramana acolo si pe mai departe si ca doresc sa fie lasati in pace sa-si vada de ale lor, de pescuit in apele bogate in peste ale canalului, de inotat in apa rece si limpede, de sapat cuibare primitive in nisipul insulei si de vizonat turistii cei caraghiosi care fac atata efort si cheltuie atatea resurse sa ajunga pana aici sa ii vada tolaniti la soare in timp ce vantul spulbera puful puilor si descopera penajul cel nou al adultilor de penele de anul trecut, pregatind tuturor noul vesmant protector impotriva iernii polare, pardon, australe ce este colea..Am vazut o mama cu un pui as putea sa-I spun teenager, ce tocmai isi lepada puful brun, fin si diafan si am recunoscut in privirea lui intrebatoare tot instinctul si pofta de viata adolescentina prezenta si la homo sapiens si la orice alte vietuitoare…M-am induiosat din nou…Ei se duc cand vine zapada undeva mai in nordul Americii de Sud in locuri mai calde si primitoare si unde ii duce curentul cu usurinta…pentru a se intoarce din nou la aceiasi insula a familiei Harberton si unde o sa vina iarasi alti turistii caraghiosi sa se holbeze la ei prin obiectivele lor sensibile la apa sarata si injurand printre dinti rafalele de vant pacatoase. Peste pinguini zburau imense Fregate, niste pasari cu aripi ca de randunica si pescarusi maro la culoare, ici si colo cate o pereche de gaste polare ce vara au culoarea maronie, gaste ce traiesc in cuplu toata viata lor….Am vazut un sitar cu clontul lung, indoit si caraghios si inca ceva pasari necunoscute mie si care am dedus ca ar fi rapitoare….Mai incolo am vazut un os urias de balena pe tarmul batut de vanturi si care dupa cata anatomie stiu eu, parea a fi o vertebra uriasa de la baza craniului( Atlas) …Am plecat trist de pe insula pinguinilor si invidios pe ei si pentru dulcea viata ce mi se parea ca o duc acolo in micul lor univers fara sfarsit….( hmmm…n-am vazut orca cea lacoma ce-i pandea din adancuri…) Mai mult, am mai bifat o casuta in lista mea de obiective ce trebuie sa le indeplinesc inainte de a pleca spre alte lumi la fel de interesante si incitante ca si cea in care traim…

Am mai trecut pe la o insula cu Cormorani Imperiali care in plus fata de cei anteriori aveau un cerculet pe cap de pene albe in penajul negru ceea ce le dadea o aura aristocratica, pai asa se si numeau Cormoranii Imperiali….Dupa care am inconjurat Farul de la Capatul Pamantului, fie vorba intre noi nu prea cred, dar i-am lasat pe tour operatorii astia sa creada ca am muscat-o…Excelenta prestatia ghidului care a reusit fara mare efort sa incalzeasca atmosfera...Ne-am intors intr-un final la tarm…incantati fericiti prin ploaia care tocmai s-a oprit cand am ajuns.

Pe dupa amiaza ne-am dus la Isla Redonda in parcul Lopataia unde ne-am plimabt pe tarm si culmea experientei, am mancat doua scoici crude incercand sa inteleg cam cum se hraneau, ce simteau Yamanas si Alacalufe cand haleau milioanele de scoici ale caror gramezi impresionante de carcase se mai vad si azi pe malurile Canalului Beagle. Surpriza a fost totala, am luat doua scoici din apa refluxului, era mai jos cu cca doi m decat in mod obisnuit si le-am spart cu o piatra si ingurgitat asa cum erau crude, fara lamaie sau alte adaosuri si am deslusit imediat ce gust extrafin de delicatese pot avea, cu vag gust de fructe de mare si apa de mare si usor sarate… Din pacate mancasem acasa o portie zdravana de spaghetti a la Bolognese si eram plin… Cred ca as fi mancat fara retinere o anumita cantitate sa fi vazut ce pot pati. Impresia a fost covarsitoare si ii inteleg pe indieni cu ce se delectau si de ce. Erau scoci cu milioanele, care acopereau tarmul stancos, foarte usor de cules la reflux ca tot ramaneau pe uscat si care erau o sursa de hrana facila, bogata in proteine si la indemana oricui. Yamanas isi faceau barci din scoarta copacului Lenga, care face parte din familia fagaceelor si care este foarte raspandit in Patagonia si Tara de Foc, cu frunze mici, ca de fag evident pefect adaptat climatului aspru, vanturilor teribile si perioadelor de vegetatie scurte si iernilor lungi. Indienii, am vazut la muzeu, dezbracau copacul de coaja pe mai multi metri si obtineau un fel de covata de scoarta de copac compacat sip e care o croiau taindu-i pense la prova si la pupa ce urmau sa le coase intepand cu ace din os de foca si cosandu-le cu tendoane de animale vanate. Dupa care bordajele erau ranforsate cu lemn lung si elastic utilizand aceiasi coasere si faceau pe fundul barcii un gratar pe care calcau plus bancute de sezut. Utilizau pagai din lemn cu care vasleau femeile iar barbatii stateau la prova cu harpoanele in maini, legate cu tendoane. Erau vanatori dibaci si desi traiau absolut goi in perioada verii si se infasurau in blanuri iarna, aveau o conformatie sanatoasa, cu picioare si brate musculoase, si aspect de oameni sanatosi si perfect adaptati la mediu. Cu astfel de ustensile isi puteau servi cu usurinta nu numai de pasti si craciun( ha ha ha ) cate o foca cand si cand sau mai mult cate o balena mai mititica. Mi-e foarte clar ca traiau in epoca de piatra fara a avea nici un obiect de metal. Dupa cum am mai vazut mai tarziu la indienii Techuelche din zona El Calafate care erau mari mesteri in a ciopli silexul si obsidianul in varfuri de sageti, sulite si cutite. Asta pana au venit europenii. Fitz Roy a fost capitanul vasului Beagle, dupa care s-a botezat canalul cu acelasi nume, unde este Ushuaia, in teritoriul indienilor Yamana... si la bordul caruia nu era altul decat Charles Darwin ce a intuit si descris prima data evolutia si originea speciilor...

Si Argentinienii au botezat acest munte superb cu numele lui desi la origine era El Chalten adica in lb indienilor Ona de pe aici insemna muntele ce fumega sau fumul etc...pt desi nu este un vulcan mereu pare ca fumega, se pare ca mereu cumulizeaza si vantul tare al Anzilor indreapta suvita de cumulusi de pare ca fumega...Muntele are un turtzudan , perete inalt de mai bine de 1400 m ca de aia e asa de spectaculos de perete de stanci absolut verticale ce incep dintr-o masa d e ghetazri pe la fo 2000 m si izbucnesc spre cer si nori....Stancile evident sunt albe de granit si porfire...nu sunt multi de reusesc sa urce intr-un an pe el, o escalada necesita pregatiri grele, tabere si pe langa uriasul efort fizic necesar escaladarii verticalei alea in mai bine de 7-9 zile petrecute in perete supusi intemperiilor alpinistii se confrunta si cu caderi intempesive de pietre ce provoaca accidente mortale cand te astepti mai putin... Prin urmare nu sunt multi care au reusit sa escaladeze acest varf care de altfel nu e inalt de loc...3450 si ceva de m, in orice caz cu mult mai putini decat au urcat pe Everest...Faima acestuia atrage mereu boema alpinista mondiala si vezi prin El Chalten tat felul de moace de aventurieri ce vor macar sa adulmece si sa respire la umbra marelui Fitz Roy care este flancat de vf Mermoz, St Exupery. Guillammet, sa , varfuri mai mici dar botezate dupa toata banda lui Mermoz si firma lui Aeropostale ce au reusit sa stabileasca legaturi aeriene postale peste Anzi si cu Europa si restul lumii....Guillaumet a cazut in anzi, Mermoz a cazut in Atlantic intr-un zbor solitar ducand posta din Argentina spre Eu si a disparut pur si simplu...St Exupery a pierit in al doilea mondial...intr-un zb de rutina Sudul Frantei- Algeria si a disparut in Mediterana pana mai antzartz cand niste scafandri au gasit epava avionului undeva aproape de Corsica si mai ales i-au gasit ceasul....ce purta initialele lui... Plecat de dimi pe la 9 30 catre Laguna Torre, la baza celebrului Cerro Torre 3102 m, ghetzari faini….film, peisaj, paduri faine virgine.

Am urcat relativ lejer din partea sudica a orasului, pe o carare ce strabatea o panta inerbata ce ne-a dus la un mirador deasupra El Chalten ului de unde se vedea urbea ridicata in pripa ca in Goana dupa Aur din sec 19, cu constructii usoare, sumare, ieftine si fara pretentii in aceiasi goanna dar de data asta dupa Aurul negru/alb/verde al turismului. Pare ciudat, inaltimea traseelor turistice nu este asa de mare, am ajuns cred ca pana pe la max 1000 m alt, fara prea mare effort, traseele sunt mai degraba pe orizontala iar brusc din orizontalele astea se inalta buluc turnurile. Aproape de Laguna Torre, am vazut depozite destul de recente de morene glaciare, depozite consistente, bolovani uriasi rotunjiti si transportati de ghetari nu foarte departe. Eu cred ca depozitele nu sunt la iveala de mai departe de max 100 de ani. Barajul de morene al lacului avea dune de nisip cuartos suflat de vantoasele locului ca si in desert, Am avut proasta inspiratie sa ma trantesc pe una din ele si dintr-o data o rafala de vand m-a umplut de nisip din cap pana in picioare inclusive in urechea dreapta. Cerro Torre nu a vrut sa se arate din ceturile de deasupra ghetarilor si nici in zilele urmatoare.